La apus de soare[privat]

Am ajuns la parc. M-am uitat prin prejur si am vazut ca nu era foarte multa lume,

Cerul prinse o culoare roșiatică, iar marea minge galbenă cădea ușor, se topea pe dealurile din depărtare.
-E atât de frumos.

-Ai dreptate!am zambit privind spre apus.

M-am așezat pe banca din spatele meu și priveam fermecată către soarele care apunea încet, zâmbind uneori.

-Cred ca e prima data cand privesc apusul de soare!am chicotit.

Mi-am mutat ușor privirea către Dylan, reușind să afișez o expresie ciudată.
-Tu glumești, nu?

M-am uitat la fata ei ciudata apoi am inceput sa rad.
-Niciodata nu m-am mai uitat la apusuri sau rasarituri de soare!

-Îți bați joc de mine, nu? Dacă nu glumești atunci ești un ciudat, fără supărare. Mi-am lăsat spatele pe spătarul băncii și am încercat să mă fac comodă.

-Nu glumesc ma!Dar tu crezi ca eu aveam timp de asa ceva?Noaptea in cluburi si dimineata dormeam!am inceput sa rad.

-Okai, deci ești ciudat. Fără supărare, dar orice om normal ar vedea măcat o dată apusul.

Am inceput sa rad.
-Cum ai zis si tu!Nu sunt normal!am zambit.

-Oau, am spus reușind să schițez un zâmbet. Încă și recunoști.

-Normal!am inceput sa rad. Niciodata nu am fost un copil obisnuit!am zambit.